Iubire - Toni Morrison

Fragment:
"Picioarele femeilor sunt desfăcute larg, aşa că eu îmi cânt. Bărbaţii sunt din ce în ce mai nervoşi, dar ştiu că pentru ei se-ntâmplă. Se liniştesc. Să stai deoparte, să nu poţi face nimic altceva decât să te uiţi – este o încercare, dar eu nu scot o vorbă. Oricum, de felul meu, sunt o fire potolită. Când eram copil, eram considerată respectuoasă; în tinereţe, treceam drept o femeie discretă. Mai târziu, se spunea despre mine că posed înţelepciunea maturităţii. În ziua de astăzi, dacă taci, eşti privit ca o ciudăţenie şi marea majoritate a celor de-o rasă cu mine par să fi uitat cât de frumos este să spui mult, vorbind puţin. Astăzi, limbile funcţionează cu de la ele putere, fără niciun ajutor din partea minţii. Şi totuşi, mai demult eram în stare să port o discuţie normală şi, dacă se ivea ocazia, ştiam să-mi susţin punctul de vedere cu destulă putere, cât să pun stavilă unui pântec – sau unui cuţit. Dar acum nu mai sunt, pentru că-n anii şaptezeci, când femeile au început să se aşeze călare pe scaunele întoarse cu spatele şi să danseze la televizor scoţându-şi în faţă ruşinea, când toate revistele au început să publice dosuri şi coapse văzute chiar dintre ele, de parcă atât ar însemna o femeie – mă rog, eu de-atunci am tăcut cu totul. Până când femeile au acceptat să-şi desfacă picioarele în public, mai existau secrete – unele de păstrat, altele de spus mai departe. Şi-acum? Nu mai există. La ordinea zilei este ca totul să fie pe faţă, aşa că eu îmi cânt. Vorbele-mi dansează în cap după muzica pe care o am pe buze. Oamenii mai vin pe-aici ca să mănânce crabi, ca să-şi omoare timpul şi parcă nu observă niciodată – sau nu le pasă – că numai ei vorbesc. Eu sunt fundalul, sunt ca muzica din film, care-şi ia elan când cei doi amorezi se văd pentru prima oară sau când soţul se plimbă de unul singur pe ţărmul mării, întrebându-se în sinea lui dacă l-o fi văzut cineva când făcuse ticăloşia de la care nu se putuse abţine. Fredonatul meu le dă curaj oamenilor; îi ajută să-şi pună ordine-n gânduri, ca pe Mildred Pierce, când a hotărât că trebuia să meargă ea la puşcărie în locul fiică-sii. Presupun că fredonatul meu, blând cum este, are şi genul ăsta de influenţă. La fel se întâmplă cu Mood Indigo[1], când o auzi răsunând pe deasupra valurilor – te poate face să-ţi schimbi felul de-a înota. Nu-i vorbă, că nu te-mpinge să te scufunzi, dar îţi poate stabili ritmul în care să dai din braţe sau te poate păcăli şi face să crezi că eşti şi deştept, şi norocos. Şi-atunci, de ce să nu te duci înot până mai departe, şi încă puţin – şi mai departe? Ce treabă ai tu cu adâncurile? Sunt pe-acolo pe undeva, jos de tot, şi n-au nimic de-a face cu sângele care-ţi goneşte prin vene la îndemnul diademelor şi-al clapelor de pian, este? Sigur că eu nu-mi doresc asemenea putere. Fredonatul meu, de cele mai multe ori, e pe muteşte, în sinea mea, potrivit pentru o femeie bătrână pe care lumea o face să se simtă prost – e felul ei de-a obiecta faţă de cum evoluează secolul. Faţă de cum se ştiu toate şi nimic nu se înţelege. Poate c-a fost la fel întotdeauna, dar eu numai acum vreo treizeci de ani am realizat că prostituatele, la care toată lumea se uita cu admiraţie pentru cât erau de cinstite, au impus mereu stilul. Sau, mă rog, poate că nu pentru cinste le admirau toţi, cât pentru succesul pe care-l aveau. Chiar şi aşa, călărind scaunele şi dansând pe jumătate goale la televizor, femeile-astea din anii nouăzeci nu diferă prea mult de femeile respectabile care locuiesc pe-aici, primprejur. Asta-i zonă de coastă, umedă şi cu frică de Dumnezeu, şi nesăbuinţa femeiască e mult prea tare şi-adânc înrădăcinată pentru pantalonii scurţi prea scurţi, pentru şlapi sau pentru aparatele de fotografiat. Dar şi atunci, ca şi acum, cu sau fără chiloţi decenţi pe ele, femeile năbădăioase n-au ştiut niciodată să-şi ascundă nevinovăţia – au păstrat un soi de nădejde ca de râsu’-plânsu’ că prinţul lor personal era deja pornit la drum către ele.
Mai cu seamă cele dure, cu şişu-n mînă şi limba spurcată, sau cele sulemenite bine, cu maşini de două locuri şi cutiuţe doldora de prafuri. Nici măcar cele care-şi poartă cicatricele ca pe nişte medalii de la Preşedinte şi ciorapii rostogoliţi pînă jos, la glezne – nici ele nu pot s-ascundă copilaşul ca un amor, fetiţa drăgălaşă pitulată pe undeva înăuntru, printre coaste, să zicem, sau înapoia inimii. Bineînţeles că toate au cîte o poveste mai mult sau mai puţin tristă – cum li s-a dat prea multă atenţie, sau prea puţină, sau din cea mai rea cu putinţă. Vreo poveste cu tătici ca nişte balauri şi cu bărbaţi lipsiţi de inimă, sau cu mămici rele şi cu prietene care le-au trădat. Fiecare poveste are în ea cîte un monstru care le-a făcut să fie dure, mai degrabă decît curajoase, drept care preferă să-şi desfacă picioarele, şi nu inima, unde stă pus bine copilaşul acela de taină.

Uneori, atît de adîncă e rana, încît nu e suficientă o poveste gen „mai amărît ca mine nu e nimeni”. Atunci, singura soluţie posibilă, singura explicaţie pentru nebunia care se acumulează, care le doboară pe femei şi le face să se urască între ele şi să-şi distrugă copiii, rămîne cine-ştie-ce rău din afară. Oamenii din Susul-Plăjii, de unde sînt eu de fel, vorbeau despre nişte fiinţe cărora le spuneau Momîie-Poliţai – nişte pocitanii cu pălării mari, care ţîşneau parcă din apa oceanului ca să dea iama-n femeile uşuratice şi să-i înghită întregi pe copiii neascultători. Mama mea avusese şi ea de-a face cu fiinţele-alea în copilărie şi oamenii ajunseseră de le visau chiar şi cu ochii deschişi. O vreme dispăruseră, dar apoi se întorseseră, cu pălării noi, parcă şi mai mari – prin anii patruzeci, cînd s-au petrecut pe ţărm cîteva lucruri comentate la modul: „Ia uite-acolo, vezi, ce ţi-am spus io?!” Cum a fost, de pildă, cu femeia aia care se tăvălise prin nisip cu bărbatul vecinei şi chiar a doua zi a lovit-o damblaua la fabrica de conserve, de i s-a învîrtoşat mîna pe cleştele de apucat cutiile – şi n-avea decît douăzeci şi nouă de ani pe vremea aia. Sau altă femeie, care locuia tocmai în Silk şi nici nu voia să ştie de oamenii din Susul-Plăjii – asta ce-a făcut: a luat o lanternă şi un act de vînzare-cumpărare şi le-a ascuns în nisipul de pe plaja din faţa casei lui socru-său, în ideea că trimitea ea vreun bătut-în-cap să le dezgroape în timpul nopţii. Dar amărîta de noră şi-a rupt încheietura mîinii încercînd să le împiedice pe rivalele ei şi Ku-Klux-Klan-ul să pună laba pe hîrtiile pe care le furase. Bineînţeles că nimeni nu putea spune cu mîna pe inimă că văzuse vreun Momîie-Poliţai în timpul nenorocirilor abătute pe capetele acelor femei vinovate, dar eu ştiam că erau prin preajmă şi ştiam şi cum arătau, pentru că-i văzusem în 1942, cînd nişte copii tari de cap se duseseră înot pînă dincolo de frînghia de siguranţă şi se înecaseră. Nici n-apucaseră bine să se ducă la fund, că se şi îngrămădiseră nori de furtună deasupra unei mame care zbiera cît putea şi unor vilegiaturişti ieşiţi la picnic şi rămaşi fără grai; şi-n clipa următoare, norii s-au transformat în mutre rînjite, cu dinţii ca ostreţele gardului, acoperite de pălării cu borurile largi de tot. Unii ziceau că se auzea cum tuna, dar eu jur c-am auzit icnete de bucurie. De-atunci înainte, cît au durat anii cincizeci, s-au tot legănat pe crestele valurilor, şi-au făcut veacul de-a lungul plajelor, gata în orice moment să dea iama la apusul soarelui (cînd, se ştie, pofta e cea mai aprinsă, cînd toţi bulumacii vînează cuiburile şi părinţii neglijenţi se găsesc să moţăie). Sigur că pe cei mai mulţi dintre demoni îi apucă foamea pe la ora cinei – dovadă noi, ăştia. Dar Momîie-Poliţailor le plăcea să se fîţîie şi noaptea, mai ales atunci cînd hotelul era plin de oaspeţi îmbătaţi de muzica de dans, de aerul sărat, sau ispitiţi de apa mării care sclipea la lumina stelelor. Asta se-ntîmpla pe vremea cînd Hotelul şi Complexul Cosey erau cea mai bună şi mai binecunoscută staţiune de vacanţă pentru oamenii de culoare de pe Coasta de Est. Aici venea toată lumea: Lil Green, Fatha Hines, T-Bone Walker, Jimmy Lunceford, Picăturile de Bucurie, plus oaspeţi de departe, tocmai de la New York sau din Michigan, care abia aşteptau s-ajungă la Cosey. Golful Sooker colcăia de ofiţeri secunzi şi de proaspete mămici; de tineri profesori, proprietari de terenuri, doctori şi oameni de afaceri. Oriunde întorceai capul, vedeai copii care fie stăteau călare pe gambele taţilor, fie-şi îngropau unchii pînă la gît în nisip. Bărbaţi şi femei laolaltă jucau crochet sau constituiau echipe de baseball, care nu-şi propuneau decît să nimerească valurile cu mingea. Bunicile vegheau asupra unor termosuri roşii cu mînere albe şi unor coşuri pline cu salată de crab, cu şuncă, pui, chifle din aluat dospit şi checuri însiropate cu lămîie – ah, Doamne! Pe urmă, hodoronc-tronc, în 1958, cu o îndrăzneală de poteră, Momîie-Poliţaii au scos capetele şi dimineaţa. Un cîntăreţ din clarinet şi nevasta lui se înecaseră chiar înainte de micul-dejun. Anvelopa de camion pe care ieşiseră în larg şi care fusese adusă la mal de valuri tîra după ea smocuri smulse dintr-o barbă. Peste tot se făceau presupuneri şi se vorbea în şoaptă că mireasa şi-ar fi făcut de cap chiar în luna de miere, dar faptele în sine erau neclare. Mai mult ca sigur că avusese din plin ocazia. În Complexul lui Cosey, întîlneai mai mulţi bărbaţi neînsuraţi şi arătoşi pe metru pătrat decît oriunde, abstracţie făcînd de Atlanta sau chiar de Chicago. Unii dintre ei veneau acolo pentru muzică, dar majoritatea veneau să danseze pe malul mării cu femeile drăguţe."

În 1993 Toni Morrison a câștigat Premiul Nobel pentru literatură, fiind prima femeie de culoare care primit acest premiu. Ea este menționată astfel pentru câștigarea premiului Nobel: Toni Morrison, "care este caracterizată în romanele sale prin forță vizionară și semnificații poetice, dă viață unui aspect esențial din realitatea americană."

Iubire este un roman captivant, cu numeroase personaje. Plin de senzualitate, nostalgic, memorabil, Iubire oglindeşte numeroasele feţe ale iubirii, dincolo de pasiune şi de dorinţă, pentru ca în final să revină la acea atotputernică şi de neuitat primă dragoste care ne însemnează pentru totdeauna.
May, Christine, Heed, Juniora, Vida – chiar şi I. -, femei cu o obsesie comună: Bill Cosey. Acesta e mai mult decât proprietarul Hotelului şi Complexului Cosey, întrupând pentru fiecare dintre ele idealul de tată, soţ, amant, apărător şi prieten, chiar şi la mult timp după dispariţia sa. La rândul său, Cosey este tributar unui trecut tulbure şi incantat de o femeie fermecătoare, dar de moravuri uşoare, Celesta.



">