miercuri, 8 decembrie 2010
joi, 11 noiembrie 2010
Toni Morrison
Toni Morrison (născută Chloe Ardelia Wofford în 18 februarie 1931) este o autoare, editoare și profesoară americană, care a câștigat Premiul Nobel pentru literatură. Romanele ei sunt cunoscute pentru temele lor epice, dialogul însuflețit și personaje de culoare cu trăsături de personalitate descrise în amănunt; printre cele mai cunoscute romane ale ei sunt Cei mai albastri ochi, Cântecul lui Solomon, și Mult iubită, pentru care a câștigat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în 1988. În 2002, savantul Molefi Kete Asante a menționat-o pe Toni Morrison pe lista lui de cei mai buni 100 de afro-americani.
duminică, 7 noiembrie 2010
Invatam, cum sa invatam!
Cum ma pregătesc să devin un bun bibliotecar?
1.Prezentarea generala a profesiei.
*Biblioteca, componentã importantã a vieţii social-culturale, înseamnã o colectie organizatã de cãrti, periodice şi alte documente grafice şi audio-vizuale, cât şi serviciile unui personal capabil sã asigure şi sã punã la dispozitie aceste materiale în scopul satisfacerii necesitãtilor de educare, informare, cercetare si recreere a utilizatorilor sãi.
*Fiecare bibliotecar se integreazã într-o muncã colectivã, sarcinile lui fiind percepute ca un efort de ansamblu al colectivului. Personalul de specialitate specific unei biblioteci constituie o laturã definitorie în organizarea si buna desfãsurare a activitãtii acesteia.
2.Competentele generale si speciale solicitate.
*Administraţie
*Competenţe generale la locul de muncă
*Dezvoltare profesională
*Gestionare
*Marketing
*Relaţii cu clienţii
3.Posibilitatile de dezvoltare a carierei in cadrul profesiei.
*Posibilitatea de a se perfecţiona în diferite modalităţi pentru o mai bună performanţă la locul de munca şi pentru a se califica pentru un post mai bun.
*Cursuri cu tematică corespunzătoare tipului de obiectiv
de perfecţionare.
*Posibilitatea de a fi promovat până la postul de director
al acelei biblioteci.
4.Conditiile suplimentare necesare pentru a putea concura.
*cursuri suplimentare: cursuri de perfecţionare, masterat
*vechime/experienţă
*cunoaşterea a cel puţin o limbă străină de circulaţie internaţională (engleză)
*bunã pregãtire biblioteconomicã si o continuã activitate
de perfectionare profesionalã
*solide cunostinte de culturã generalã
*calm, promptitudine, amabilitate si tact în
relatiile cu utilizatorii
*politete, fermitate si eficientã în relatiile cu
furnizorii.
5.Elemente de CV. care conteaza pentru aceasta profesie.
*cursuri de perfecţionare
*master
6.Stabilirea elementelor pentru care se puncteaza suplimentar.
*activităţi de cercetare ştiinţifică;
*autor al unor articole, publicaţii, cărti de specialitate;
*cunoaşterea mai multor limbi străine de circulaţie
internaţională.
">
1. Cine sunt si cu ce se ocupa?
Munca unui bibliotecar este de a pune la dispozitii servicii si de a conduce un sistem de informare în bibliotecile publice si în centrele de informare.
2. Care sunt îndatoririle postului?Obligatiile includ:
*sa descopere ce îi intereseaza pe cititori,
*sa selecteze cartile, revistele si alte publicatii care apar pentru biblioteca
*sa achizitioneze publicati, sa stabileasca contacte cu editurile
*sa tină cataloage ale publicatiilor din librarie
*sa tina înregistrari de documentare cu privire la anumite publicatii sau articole cu ajutorul computerului,
*sa stabileasca sistemul de informatii în cadrul bibliotecii
*sa ofere servicii de consultanta pe baza solicitarilor cititorului sau a unei probleme (nu întotdeauna exprimata clar)
*sa împrumute carti
*sa întocmeasca bibliografii de literatura de specialitate, sa tina biblioteci cu o anumita specializare tehnica.
3. Unde se desfasoara activitatea si în ce conditii?
Munca se desfasoara în biblioteci si în centre de informare; uneori se lucreaza în librarii unde accesul este îngreunat - exemplu rafturi înalte etc.
4. Ce instrumente / echipamente folosesc?
*computere;
*cataloage;
*copiatoare;
5. De ce aveti nevoie pentru a reusi?
*sa fi terminat studii medii sau liceul
*sa aveti abilitate de lucru sistematic
*minte agila
*abilitate de a învata
*o memorie buna
1.Prezentarea generala a profesiei.
*Biblioteca, componentã importantã a vieţii social-culturale, înseamnã o colectie organizatã de cãrti, periodice şi alte documente grafice şi audio-vizuale, cât şi serviciile unui personal capabil sã asigure şi sã punã la dispozitie aceste materiale în scopul satisfacerii necesitãtilor de educare, informare, cercetare si recreere a utilizatorilor sãi.
*Fiecare bibliotecar se integreazã într-o muncã colectivã, sarcinile lui fiind percepute ca un efort de ansamblu al colectivului. Personalul de specialitate specific unei biblioteci constituie o laturã definitorie în organizarea si buna desfãsurare a activitãtii acesteia.
2.Competentele generale si speciale solicitate.
*Administraţie
*Competenţe generale la locul de muncă
*Dezvoltare profesională
*Gestionare
*Marketing
*Relaţii cu clienţii
3.Posibilitatile de dezvoltare a carierei in cadrul profesiei.
*Posibilitatea de a se perfecţiona în diferite modalităţi pentru o mai bună performanţă la locul de munca şi pentru a se califica pentru un post mai bun.
*Cursuri cu tematică corespunzătoare tipului de obiectiv
de perfecţionare.
*Posibilitatea de a fi promovat până la postul de director
al acelei biblioteci.
4.Conditiile suplimentare necesare pentru a putea concura.
*cursuri suplimentare: cursuri de perfecţionare, masterat
*vechime/experienţă
*cunoaşterea a cel puţin o limbă străină de circulaţie internaţională (engleză)
*bunã pregãtire biblioteconomicã si o continuã activitate
de perfectionare profesionalã
*solide cunostinte de culturã generalã
*calm, promptitudine, amabilitate si tact în
relatiile cu utilizatorii
*politete, fermitate si eficientã în relatiile cu
furnizorii.
5.Elemente de CV. care conteaza pentru aceasta profesie.
*cursuri de perfecţionare
*master
6.Stabilirea elementelor pentru care se puncteaza suplimentar.
*activităţi de cercetare ştiinţifică;
*autor al unor articole, publicaţii, cărti de specialitate;
*cunoaşterea mai multor limbi străine de circulaţie
internaţională.
">
1. Cine sunt si cu ce se ocupa?
Munca unui bibliotecar este de a pune la dispozitii servicii si de a conduce un sistem de informare în bibliotecile publice si în centrele de informare.
2. Care sunt îndatoririle postului?Obligatiile includ:
*sa descopere ce îi intereseaza pe cititori,
*sa selecteze cartile, revistele si alte publicatii care apar pentru biblioteca
*sa achizitioneze publicati, sa stabileasca contacte cu editurile
*sa tină cataloage ale publicatiilor din librarie
*sa tina înregistrari de documentare cu privire la anumite publicatii sau articole cu ajutorul computerului,
*sa stabileasca sistemul de informatii în cadrul bibliotecii
*sa ofere servicii de consultanta pe baza solicitarilor cititorului sau a unei probleme (nu întotdeauna exprimata clar)
*sa împrumute carti
*sa întocmeasca bibliografii de literatura de specialitate, sa tina biblioteci cu o anumita specializare tehnica.
3. Unde se desfasoara activitatea si în ce conditii?
Munca se desfasoara în biblioteci si în centre de informare; uneori se lucreaza în librarii unde accesul este îngreunat - exemplu rafturi înalte etc.
4. Ce instrumente / echipamente folosesc?
*computere;
*cataloage;
*copiatoare;
5. De ce aveti nevoie pentru a reusi?
*sa fi terminat studii medii sau liceul
*sa aveti abilitate de lucru sistematic
*minte agila
*abilitate de a învata
*o memorie buna
vineri, 5 noiembrie 2010
duminică, 31 octombrie 2010
Words matter
"We die
That may be the meaning of life
But we do language.
That may be the measure of our lives."
Toni Morrison
Iubire - Toni Morrison
Fragment:
"Picioarele femeilor sunt desfăcute larg, aşa că eu îmi cânt. Bărbaţii sunt din ce în ce mai nervoşi, dar ştiu că pentru ei se-ntâmplă. Se liniştesc. Să stai deoparte, să nu poţi face nimic altceva decât să te uiţi – este o încercare, dar eu nu scot o vorbă. Oricum, de felul meu, sunt o fire potolită. Când eram copil, eram considerată respectuoasă; în tinereţe, treceam drept o femeie discretă. Mai târziu, se spunea despre mine că posed înţelepciunea maturităţii. În ziua de astăzi, dacă taci, eşti privit ca o ciudăţenie şi marea majoritate a celor de-o rasă cu mine par să fi uitat cât de frumos este să spui mult, vorbind puţin. Astăzi, limbile funcţionează cu de la ele putere, fără niciun ajutor din partea minţii. Şi totuşi, mai demult eram în stare să port o discuţie normală şi, dacă se ivea ocazia, ştiam să-mi susţin punctul de vedere cu destulă putere, cât să pun stavilă unui pântec – sau unui cuţit. Dar acum nu mai sunt, pentru că-n anii şaptezeci, când femeile au început să se aşeze călare pe scaunele întoarse cu spatele şi să danseze la televizor scoţându-şi în faţă ruşinea, când toate revistele au început să publice dosuri şi coapse văzute chiar dintre ele, de parcă atât ar însemna o femeie – mă rog, eu de-atunci am tăcut cu totul. Până când femeile au acceptat să-şi desfacă picioarele în public, mai existau secrete – unele de păstrat, altele de spus mai departe. Şi-acum? Nu mai există. La ordinea zilei este ca totul să fie pe faţă, aşa că eu îmi cânt. Vorbele-mi dansează în cap după muzica pe care o am pe buze. Oamenii mai vin pe-aici ca să mănânce crabi, ca să-şi omoare timpul şi parcă nu observă niciodată – sau nu le pasă – că numai ei vorbesc. Eu sunt fundalul, sunt ca muzica din film, care-şi ia elan când cei doi amorezi se văd pentru prima oară sau când soţul se plimbă de unul singur pe ţărmul mării, întrebându-se în sinea lui dacă l-o fi văzut cineva când făcuse ticăloşia de la care nu se putuse abţine. Fredonatul meu le dă curaj oamenilor; îi ajută să-şi pună ordine-n gânduri, ca pe Mildred Pierce, când a hotărât că trebuia să meargă ea la puşcărie în locul fiică-sii. Presupun că fredonatul meu, blând cum este, are şi genul ăsta de influenţă. La fel se întâmplă cu Mood Indigo[1], când o auzi răsunând pe deasupra valurilor – te poate face să-ţi schimbi felul de-a înota. Nu-i vorbă, că nu te-mpinge să te scufunzi, dar îţi poate stabili ritmul în care să dai din braţe sau te poate păcăli şi face să crezi că eşti şi deştept, şi norocos. Şi-atunci, de ce să nu te duci înot până mai departe, şi încă puţin – şi mai departe? Ce treabă ai tu cu adâncurile? Sunt pe-acolo pe undeva, jos de tot, şi n-au nimic de-a face cu sângele care-ţi goneşte prin vene la îndemnul diademelor şi-al clapelor de pian, este? Sigur că eu nu-mi doresc asemenea putere. Fredonatul meu, de cele mai multe ori, e pe muteşte, în sinea mea, potrivit pentru o femeie bătrână pe care lumea o face să se simtă prost – e felul ei de-a obiecta faţă de cum evoluează secolul. Faţă de cum se ştiu toate şi nimic nu se înţelege. Poate c-a fost la fel întotdeauna, dar eu numai acum vreo treizeci de ani am realizat că prostituatele, la care toată lumea se uita cu admiraţie pentru cât erau de cinstite, au impus mereu stilul. Sau, mă rog, poate că nu pentru cinste le admirau toţi, cât pentru succesul pe care-l aveau. Chiar şi aşa, călărind scaunele şi dansând pe jumătate goale la televizor, femeile-astea din anii nouăzeci nu diferă prea mult de femeile respectabile care locuiesc pe-aici, primprejur. Asta-i zonă de coastă, umedă şi cu frică de Dumnezeu, şi nesăbuinţa femeiască e mult prea tare şi-adânc înrădăcinată pentru pantalonii scurţi prea scurţi, pentru şlapi sau pentru aparatele de fotografiat. Dar şi atunci, ca şi acum, cu sau fără chiloţi decenţi pe ele, femeile năbădăioase n-au ştiut niciodată să-şi ascundă nevinovăţia – au păstrat un soi de nădejde ca de râsu’-plânsu’ că prinţul lor personal era deja pornit la drum către ele.
Mai cu seamă cele dure, cu şişu-n mînă şi limba spurcată, sau cele sulemenite bine, cu maşini de două locuri şi cutiuţe doldora de prafuri. Nici măcar cele care-şi poartă cicatricele ca pe nişte medalii de la Preşedinte şi ciorapii rostogoliţi pînă jos, la glezne – nici ele nu pot s-ascundă copilaşul ca un amor, fetiţa drăgălaşă pitulată pe undeva înăuntru, printre coaste, să zicem, sau înapoia inimii. Bineînţeles că toate au cîte o poveste mai mult sau mai puţin tristă – cum li s-a dat prea multă atenţie, sau prea puţină, sau din cea mai rea cu putinţă. Vreo poveste cu tătici ca nişte balauri şi cu bărbaţi lipsiţi de inimă, sau cu mămici rele şi cu prietene care le-au trădat. Fiecare poveste are în ea cîte un monstru care le-a făcut să fie dure, mai degrabă decît curajoase, drept care preferă să-şi desfacă picioarele, şi nu inima, unde stă pus bine copilaşul acela de taină.
Uneori, atît de adîncă e rana, încît nu e suficientă o poveste gen „mai amărît ca mine nu e nimeni”. Atunci, singura soluţie posibilă, singura explicaţie pentru nebunia care se acumulează, care le doboară pe femei şi le face să se urască între ele şi să-şi distrugă copiii, rămîne cine-ştie-ce rău din afară. Oamenii din Susul-Plăjii, de unde sînt eu de fel, vorbeau despre nişte fiinţe cărora le spuneau Momîie-Poliţai – nişte pocitanii cu pălării mari, care ţîşneau parcă din apa oceanului ca să dea iama-n femeile uşuratice şi să-i înghită întregi pe copiii neascultători. Mama mea avusese şi ea de-a face cu fiinţele-alea în copilărie şi oamenii ajunseseră de le visau chiar şi cu ochii deschişi. O vreme dispăruseră, dar apoi se întorseseră, cu pălării noi, parcă şi mai mari – prin anii patruzeci, cînd s-au petrecut pe ţărm cîteva lucruri comentate la modul: „Ia uite-acolo, vezi, ce ţi-am spus io?!” Cum a fost, de pildă, cu femeia aia care se tăvălise prin nisip cu bărbatul vecinei şi chiar a doua zi a lovit-o damblaua la fabrica de conserve, de i s-a învîrtoşat mîna pe cleştele de apucat cutiile – şi n-avea decît douăzeci şi nouă de ani pe vremea aia. Sau altă femeie, care locuia tocmai în Silk şi nici nu voia să ştie de oamenii din Susul-Plăjii – asta ce-a făcut: a luat o lanternă şi un act de vînzare-cumpărare şi le-a ascuns în nisipul de pe plaja din faţa casei lui socru-său, în ideea că trimitea ea vreun bătut-în-cap să le dezgroape în timpul nopţii. Dar amărîta de noră şi-a rupt încheietura mîinii încercînd să le împiedice pe rivalele ei şi Ku-Klux-Klan-ul să pună laba pe hîrtiile pe care le furase. Bineînţeles că nimeni nu putea spune cu mîna pe inimă că văzuse vreun Momîie-Poliţai în timpul nenorocirilor abătute pe capetele acelor femei vinovate, dar eu ştiam că erau prin preajmă şi ştiam şi cum arătau, pentru că-i văzusem în 1942, cînd nişte copii tari de cap se duseseră înot pînă dincolo de frînghia de siguranţă şi se înecaseră. Nici n-apucaseră bine să se ducă la fund, că se şi îngrămădiseră nori de furtună deasupra unei mame care zbiera cît putea şi unor vilegiaturişti ieşiţi la picnic şi rămaşi fără grai; şi-n clipa următoare, norii s-au transformat în mutre rînjite, cu dinţii ca ostreţele gardului, acoperite de pălării cu borurile largi de tot. Unii ziceau că se auzea cum tuna, dar eu jur c-am auzit icnete de bucurie. De-atunci înainte, cît au durat anii cincizeci, s-au tot legănat pe crestele valurilor, şi-au făcut veacul de-a lungul plajelor, gata în orice moment să dea iama la apusul soarelui (cînd, se ştie, pofta e cea mai aprinsă, cînd toţi bulumacii vînează cuiburile şi părinţii neglijenţi se găsesc să moţăie). Sigur că pe cei mai mulţi dintre demoni îi apucă foamea pe la ora cinei – dovadă noi, ăştia. Dar Momîie-Poliţailor le plăcea să se fîţîie şi noaptea, mai ales atunci cînd hotelul era plin de oaspeţi îmbătaţi de muzica de dans, de aerul sărat, sau ispitiţi de apa mării care sclipea la lumina stelelor. Asta se-ntîmpla pe vremea cînd Hotelul şi Complexul Cosey erau cea mai bună şi mai binecunoscută staţiune de vacanţă pentru oamenii de culoare de pe Coasta de Est. Aici venea toată lumea: Lil Green, Fatha Hines, T-Bone Walker, Jimmy Lunceford, Picăturile de Bucurie, plus oaspeţi de departe, tocmai de la New York sau din Michigan, care abia aşteptau s-ajungă la Cosey. Golful Sooker colcăia de ofiţeri secunzi şi de proaspete mămici; de tineri profesori, proprietari de terenuri, doctori şi oameni de afaceri. Oriunde întorceai capul, vedeai copii care fie stăteau călare pe gambele taţilor, fie-şi îngropau unchii pînă la gît în nisip. Bărbaţi şi femei laolaltă jucau crochet sau constituiau echipe de baseball, care nu-şi propuneau decît să nimerească valurile cu mingea. Bunicile vegheau asupra unor termosuri roşii cu mînere albe şi unor coşuri pline cu salată de crab, cu şuncă, pui, chifle din aluat dospit şi checuri însiropate cu lămîie – ah, Doamne! Pe urmă, hodoronc-tronc, în 1958, cu o îndrăzneală de poteră, Momîie-Poliţaii au scos capetele şi dimineaţa. Un cîntăreţ din clarinet şi nevasta lui se înecaseră chiar înainte de micul-dejun. Anvelopa de camion pe care ieşiseră în larg şi care fusese adusă la mal de valuri tîra după ea smocuri smulse dintr-o barbă. Peste tot se făceau presupuneri şi se vorbea în şoaptă că mireasa şi-ar fi făcut de cap chiar în luna de miere, dar faptele în sine erau neclare. Mai mult ca sigur că avusese din plin ocazia. În Complexul lui Cosey, întîlneai mai mulţi bărbaţi neînsuraţi şi arătoşi pe metru pătrat decît oriunde, abstracţie făcînd de Atlanta sau chiar de Chicago. Unii dintre ei veneau acolo pentru muzică, dar majoritatea veneau să danseze pe malul mării cu femeile drăguţe."
În 1993 Toni Morrison a câștigat Premiul Nobel pentru literatură, fiind prima femeie de culoare care primit acest premiu. Ea este menționată astfel pentru câștigarea premiului Nobel: Toni Morrison, "care este caracterizată în romanele sale prin forță vizionară și semnificații poetice, dă viață unui aspect esențial din realitatea americană."
Iubire este un roman captivant, cu numeroase personaje. Plin de senzualitate, nostalgic, memorabil, Iubire oglindeşte numeroasele feţe ale iubirii, dincolo de pasiune şi de dorinţă, pentru ca în final să revină la acea atotputernică şi de neuitat primă dragoste care ne însemnează pentru totdeauna.
May, Christine, Heed, Juniora, Vida – chiar şi I. -, femei cu o obsesie comună: Bill Cosey. Acesta e mai mult decât proprietarul Hotelului şi Complexului Cosey, întrupând pentru fiecare dintre ele idealul de tată, soţ, amant, apărător şi prieten, chiar şi la mult timp după dispariţia sa. La rândul său, Cosey este tributar unui trecut tulbure şi incantat de o femeie fermecătoare, dar de moravuri uşoare, Celesta.
">
"Picioarele femeilor sunt desfăcute larg, aşa că eu îmi cânt. Bărbaţii sunt din ce în ce mai nervoşi, dar ştiu că pentru ei se-ntâmplă. Se liniştesc. Să stai deoparte, să nu poţi face nimic altceva decât să te uiţi – este o încercare, dar eu nu scot o vorbă. Oricum, de felul meu, sunt o fire potolită. Când eram copil, eram considerată respectuoasă; în tinereţe, treceam drept o femeie discretă. Mai târziu, se spunea despre mine că posed înţelepciunea maturităţii. În ziua de astăzi, dacă taci, eşti privit ca o ciudăţenie şi marea majoritate a celor de-o rasă cu mine par să fi uitat cât de frumos este să spui mult, vorbind puţin. Astăzi, limbile funcţionează cu de la ele putere, fără niciun ajutor din partea minţii. Şi totuşi, mai demult eram în stare să port o discuţie normală şi, dacă se ivea ocazia, ştiam să-mi susţin punctul de vedere cu destulă putere, cât să pun stavilă unui pântec – sau unui cuţit. Dar acum nu mai sunt, pentru că-n anii şaptezeci, când femeile au început să se aşeze călare pe scaunele întoarse cu spatele şi să danseze la televizor scoţându-şi în faţă ruşinea, când toate revistele au început să publice dosuri şi coapse văzute chiar dintre ele, de parcă atât ar însemna o femeie – mă rog, eu de-atunci am tăcut cu totul. Până când femeile au acceptat să-şi desfacă picioarele în public, mai existau secrete – unele de păstrat, altele de spus mai departe. Şi-acum? Nu mai există. La ordinea zilei este ca totul să fie pe faţă, aşa că eu îmi cânt. Vorbele-mi dansează în cap după muzica pe care o am pe buze. Oamenii mai vin pe-aici ca să mănânce crabi, ca să-şi omoare timpul şi parcă nu observă niciodată – sau nu le pasă – că numai ei vorbesc. Eu sunt fundalul, sunt ca muzica din film, care-şi ia elan când cei doi amorezi se văd pentru prima oară sau când soţul se plimbă de unul singur pe ţărmul mării, întrebându-se în sinea lui dacă l-o fi văzut cineva când făcuse ticăloşia de la care nu se putuse abţine. Fredonatul meu le dă curaj oamenilor; îi ajută să-şi pună ordine-n gânduri, ca pe Mildred Pierce, când a hotărât că trebuia să meargă ea la puşcărie în locul fiică-sii. Presupun că fredonatul meu, blând cum este, are şi genul ăsta de influenţă. La fel se întâmplă cu Mood Indigo[1], când o auzi răsunând pe deasupra valurilor – te poate face să-ţi schimbi felul de-a înota. Nu-i vorbă, că nu te-mpinge să te scufunzi, dar îţi poate stabili ritmul în care să dai din braţe sau te poate păcăli şi face să crezi că eşti şi deştept, şi norocos. Şi-atunci, de ce să nu te duci înot până mai departe, şi încă puţin – şi mai departe? Ce treabă ai tu cu adâncurile? Sunt pe-acolo pe undeva, jos de tot, şi n-au nimic de-a face cu sângele care-ţi goneşte prin vene la îndemnul diademelor şi-al clapelor de pian, este? Sigur că eu nu-mi doresc asemenea putere. Fredonatul meu, de cele mai multe ori, e pe muteşte, în sinea mea, potrivit pentru o femeie bătrână pe care lumea o face să se simtă prost – e felul ei de-a obiecta faţă de cum evoluează secolul. Faţă de cum se ştiu toate şi nimic nu se înţelege. Poate c-a fost la fel întotdeauna, dar eu numai acum vreo treizeci de ani am realizat că prostituatele, la care toată lumea se uita cu admiraţie pentru cât erau de cinstite, au impus mereu stilul. Sau, mă rog, poate că nu pentru cinste le admirau toţi, cât pentru succesul pe care-l aveau. Chiar şi aşa, călărind scaunele şi dansând pe jumătate goale la televizor, femeile-astea din anii nouăzeci nu diferă prea mult de femeile respectabile care locuiesc pe-aici, primprejur. Asta-i zonă de coastă, umedă şi cu frică de Dumnezeu, şi nesăbuinţa femeiască e mult prea tare şi-adânc înrădăcinată pentru pantalonii scurţi prea scurţi, pentru şlapi sau pentru aparatele de fotografiat. Dar şi atunci, ca şi acum, cu sau fără chiloţi decenţi pe ele, femeile năbădăioase n-au ştiut niciodată să-şi ascundă nevinovăţia – au păstrat un soi de nădejde ca de râsu’-plânsu’ că prinţul lor personal era deja pornit la drum către ele.
Mai cu seamă cele dure, cu şişu-n mînă şi limba spurcată, sau cele sulemenite bine, cu maşini de două locuri şi cutiuţe doldora de prafuri. Nici măcar cele care-şi poartă cicatricele ca pe nişte medalii de la Preşedinte şi ciorapii rostogoliţi pînă jos, la glezne – nici ele nu pot s-ascundă copilaşul ca un amor, fetiţa drăgălaşă pitulată pe undeva înăuntru, printre coaste, să zicem, sau înapoia inimii. Bineînţeles că toate au cîte o poveste mai mult sau mai puţin tristă – cum li s-a dat prea multă atenţie, sau prea puţină, sau din cea mai rea cu putinţă. Vreo poveste cu tătici ca nişte balauri şi cu bărbaţi lipsiţi de inimă, sau cu mămici rele şi cu prietene care le-au trădat. Fiecare poveste are în ea cîte un monstru care le-a făcut să fie dure, mai degrabă decît curajoase, drept care preferă să-şi desfacă picioarele, şi nu inima, unde stă pus bine copilaşul acela de taină.
Uneori, atît de adîncă e rana, încît nu e suficientă o poveste gen „mai amărît ca mine nu e nimeni”. Atunci, singura soluţie posibilă, singura explicaţie pentru nebunia care se acumulează, care le doboară pe femei şi le face să se urască între ele şi să-şi distrugă copiii, rămîne cine-ştie-ce rău din afară. Oamenii din Susul-Plăjii, de unde sînt eu de fel, vorbeau despre nişte fiinţe cărora le spuneau Momîie-Poliţai – nişte pocitanii cu pălării mari, care ţîşneau parcă din apa oceanului ca să dea iama-n femeile uşuratice şi să-i înghită întregi pe copiii neascultători. Mama mea avusese şi ea de-a face cu fiinţele-alea în copilărie şi oamenii ajunseseră de le visau chiar şi cu ochii deschişi. O vreme dispăruseră, dar apoi se întorseseră, cu pălării noi, parcă şi mai mari – prin anii patruzeci, cînd s-au petrecut pe ţărm cîteva lucruri comentate la modul: „Ia uite-acolo, vezi, ce ţi-am spus io?!” Cum a fost, de pildă, cu femeia aia care se tăvălise prin nisip cu bărbatul vecinei şi chiar a doua zi a lovit-o damblaua la fabrica de conserve, de i s-a învîrtoşat mîna pe cleştele de apucat cutiile – şi n-avea decît douăzeci şi nouă de ani pe vremea aia. Sau altă femeie, care locuia tocmai în Silk şi nici nu voia să ştie de oamenii din Susul-Plăjii – asta ce-a făcut: a luat o lanternă şi un act de vînzare-cumpărare şi le-a ascuns în nisipul de pe plaja din faţa casei lui socru-său, în ideea că trimitea ea vreun bătut-în-cap să le dezgroape în timpul nopţii. Dar amărîta de noră şi-a rupt încheietura mîinii încercînd să le împiedice pe rivalele ei şi Ku-Klux-Klan-ul să pună laba pe hîrtiile pe care le furase. Bineînţeles că nimeni nu putea spune cu mîna pe inimă că văzuse vreun Momîie-Poliţai în timpul nenorocirilor abătute pe capetele acelor femei vinovate, dar eu ştiam că erau prin preajmă şi ştiam şi cum arătau, pentru că-i văzusem în 1942, cînd nişte copii tari de cap se duseseră înot pînă dincolo de frînghia de siguranţă şi se înecaseră. Nici n-apucaseră bine să se ducă la fund, că se şi îngrămădiseră nori de furtună deasupra unei mame care zbiera cît putea şi unor vilegiaturişti ieşiţi la picnic şi rămaşi fără grai; şi-n clipa următoare, norii s-au transformat în mutre rînjite, cu dinţii ca ostreţele gardului, acoperite de pălării cu borurile largi de tot. Unii ziceau că se auzea cum tuna, dar eu jur c-am auzit icnete de bucurie. De-atunci înainte, cît au durat anii cincizeci, s-au tot legănat pe crestele valurilor, şi-au făcut veacul de-a lungul plajelor, gata în orice moment să dea iama la apusul soarelui (cînd, se ştie, pofta e cea mai aprinsă, cînd toţi bulumacii vînează cuiburile şi părinţii neglijenţi se găsesc să moţăie). Sigur că pe cei mai mulţi dintre demoni îi apucă foamea pe la ora cinei – dovadă noi, ăştia. Dar Momîie-Poliţailor le plăcea să se fîţîie şi noaptea, mai ales atunci cînd hotelul era plin de oaspeţi îmbătaţi de muzica de dans, de aerul sărat, sau ispitiţi de apa mării care sclipea la lumina stelelor. Asta se-ntîmpla pe vremea cînd Hotelul şi Complexul Cosey erau cea mai bună şi mai binecunoscută staţiune de vacanţă pentru oamenii de culoare de pe Coasta de Est. Aici venea toată lumea: Lil Green, Fatha Hines, T-Bone Walker, Jimmy Lunceford, Picăturile de Bucurie, plus oaspeţi de departe, tocmai de la New York sau din Michigan, care abia aşteptau s-ajungă la Cosey. Golful Sooker colcăia de ofiţeri secunzi şi de proaspete mămici; de tineri profesori, proprietari de terenuri, doctori şi oameni de afaceri. Oriunde întorceai capul, vedeai copii care fie stăteau călare pe gambele taţilor, fie-şi îngropau unchii pînă la gît în nisip. Bărbaţi şi femei laolaltă jucau crochet sau constituiau echipe de baseball, care nu-şi propuneau decît să nimerească valurile cu mingea. Bunicile vegheau asupra unor termosuri roşii cu mînere albe şi unor coşuri pline cu salată de crab, cu şuncă, pui, chifle din aluat dospit şi checuri însiropate cu lămîie – ah, Doamne! Pe urmă, hodoronc-tronc, în 1958, cu o îndrăzneală de poteră, Momîie-Poliţaii au scos capetele şi dimineaţa. Un cîntăreţ din clarinet şi nevasta lui se înecaseră chiar înainte de micul-dejun. Anvelopa de camion pe care ieşiseră în larg şi care fusese adusă la mal de valuri tîra după ea smocuri smulse dintr-o barbă. Peste tot se făceau presupuneri şi se vorbea în şoaptă că mireasa şi-ar fi făcut de cap chiar în luna de miere, dar faptele în sine erau neclare. Mai mult ca sigur că avusese din plin ocazia. În Complexul lui Cosey, întîlneai mai mulţi bărbaţi neînsuraţi şi arătoşi pe metru pătrat decît oriunde, abstracţie făcînd de Atlanta sau chiar de Chicago. Unii dintre ei veneau acolo pentru muzică, dar majoritatea veneau să danseze pe malul mării cu femeile drăguţe."
În 1993 Toni Morrison a câștigat Premiul Nobel pentru literatură, fiind prima femeie de culoare care primit acest premiu. Ea este menționată astfel pentru câștigarea premiului Nobel: Toni Morrison, "care este caracterizată în romanele sale prin forță vizionară și semnificații poetice, dă viață unui aspect esențial din realitatea americană."
Iubire este un roman captivant, cu numeroase personaje. Plin de senzualitate, nostalgic, memorabil, Iubire oglindeşte numeroasele feţe ale iubirii, dincolo de pasiune şi de dorinţă, pentru ca în final să revină la acea atotputernică şi de neuitat primă dragoste care ne însemnează pentru totdeauna.
May, Christine, Heed, Juniora, Vida – chiar şi I. -, femei cu o obsesie comună: Bill Cosey. Acesta e mai mult decât proprietarul Hotelului şi Complexului Cosey, întrupând pentru fiecare dintre ele idealul de tată, soţ, amant, apărător şi prieten, chiar şi la mult timp după dispariţia sa. La rândul său, Cosey este tributar unui trecut tulbure şi incantat de o femeie fermecătoare, dar de moravuri uşoare, Celesta.
">
sâmbătă, 30 octombrie 2010
Criza lecturi in randul adolescentilor
“La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte
bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le
explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În
ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al
lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe
care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială.
Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.”
Nicolae Manolescu (Cititul si scrisul)
O problemă contemporana, cu care se confruntă reprezentanţii varstei adolescentei, este criza lecturi, în sensul că tinerii au din ce în ce mai puţine preocupări care să le cultive spiritul: să citească o carte sau să vizioneze un spectacol de teatru.
Tinerii din ziua de astăzi nu mai citesc,nu mai sunt interesaţi de lectură,nu mai trăiesc viaţa ilustrată în cărţi ci prefera sa stea pe messenger, la o pipa in spatele blocului sau la un full in netcaffe. Pentru ce sa mai citeasca daca au toate aceste "placeri".
Deşi cartea reprezintă un univers viu oferindu-ţi posibilitatea să te transpui în rolul personajelor, să-ţi imaginezi scenele de viaţă adolescenţii de astăzi preferă pictogramele internetului sau rezumatele făcute de cineva cu/fara carte.
Tinerii nu mai citesc...prefera sa isi piarda ore intregi in fata calculatorului decat sa deschida o carte si sa o citeasca.Atracţiile sunt altele, distracţia este alta, iar timpul liber este folosit, pur si simplu ca timp liber. Tinerii nu mai au imaginatie,nu stiu sa se exprime corect si coerent,nu mai cunosc sensul cuvintelor. O mare parte din adolescenţii care citesc o fac mai mult din obligatie şi nu din plăcere.În opinia mea tinerii prefera să citească o lectură captivantă ce are legatură cu viaţa de zi cu zi.
Nu ştiu ce categorie de persoane mai citesc astazi dar ştiu cine ar trebui să citească: toată lumea!! Daca nu citesti acum atunci cand?
Lipsa interesului faţă de lectură nu este un fenomen apărut peste noapte. Păşirea în era unei civilizaţii a vizualului, în care televizorul şi computerul reuşesc să ofere mult mai mult decît o făcea pînă acum pagina scrisă este una dintre ele. Realitatea virtuală şi imaginile i-au cucerit definitiv şi irevocabil pe copii, "reuşind", ca efect colateral, să-i îndepărteze şi de paginile cărţilor.
In trecut cărţile erau extrem de peţioase costând o avere, fiind respectate pentru ceea ce transmiteau şi informau. Probabil daca exista calculatorul si internetul ar fost la fel ca si acum. În zilele noatre datorită dezvoltării rapide a tehnologiei in ceea ce priveşte prelucrarea si aflarea unei informaţii, folosim calculatorul şi internetul ca ajutor. Astăzi, nu se mai citesc cu plăcere acele carţi ce descriu viaţa rurală şi cea a omului in general, ci savuram cu o mai mare plăcere acele carţi de aventură şi ficţiune ce ne acapareaza cu o mai mare intensitate, sau reviste ce ne descriu tumultoasa viata a vedetelor suscitand din partea noastra un intres mai mare.
Mulţi dintre adolescenţi se plâng cum ca lectura este o pierdere de timp,fiind priviţi in anturaj ca un prost sau un ,,tocilar" apelativ ce ii agasează extrem de mult. Deci mai bine cititi decat sa fiti ca acei adolescenti care nu stiu cum ii chiama cu buletinul in mana.
În zilele noaste , cu toţii recunoaştem că nu e aşa de plăcut să mergi la bibliotecă să vezi feţele plictisite ale doamnelor bibliotecare ce iţi "trântesc " cartea de parca nu asta ar fi treaba lor sau să stai să te plimbi printre acele rafturi mari şi înalte pline de mii de cărţi. Dar daca tot ai internet citeste o carte online, daca tot platesti 60 de lei pe luna sa fie cu folos.
Consider că tinerii din ziua de azi ar trebui să încerce să-şi schimbe părerea şi să acţioneze pozitiv asupra acestui fenomen. Să renunţe la obiceiurile actuale, macar 2 ore pe zi, şi să conştientizeze că o nouă lectură e ca un nou început de viaţă.
Concluzia este ca adolescenţii, tinerii si oamenii in general ar trebui să-şi facă timp şi pentru citit deoarece fară carte n-ai parte.
P.S. Poti experimenta cititul in tramvai...chiar daca unii cred ca te faci "de ras" este in avantajul tau.
luni, 18 octombrie 2010
joi, 7 octombrie 2010
Iubire - Toni Morssion
Am ales aceasta carte pentru ca titlul este interesant, stiam ceva despre autoare, am dat un search pe www.google.ro si am citit coperta 4. "Iubire - cel mai frecvent cliseu, cel mai inutil cuvant si, in acelasi timp, cea mai puternica emotie umana. Fiinca include in esenta ei si ura. Pentru a-i reda intreaga complexitate, am incercat sa elimin, pe cat posibil, acest cuvant din carte. Daca am reusit sa arat multitudinea fatetelor, profunzimea, dar si pretul teribil pe care il aduce cu sine, atunci titlul este o reusita." Toni Morrison
Iubire este povestea unui barbat si a femeilor din viata lui. La 25 de ani de la moartea sa, Bill Cosey este inca o prezenta puternica. In anii '40 a ajuns milionar ca patron de hotel, creandu-si o lume plina de stralucire si fast. Mostenitoarele acestei lumi, May, Christine, Heed, Junioara, Vida si I. isi constuiesc si deconstruiesc viata in jurul acestul rarbat disparut, consumate de obsesia tatalui, a sotului, a amantului, a prietenului si a protectorului.
Iubire este un roman debarasat de clisee si imbogatit cu nuantele amestecate de o minte inzestrata cu o luciditate incisiva. Toni Morrison, prima scriitoare afro-americana distinsa cu Premiul Nobel pentru literatura, descompune cel mai cantat sentiment in multiplele ei manifestari: fidelitatea prieteniei, devotamentul, in a caror umbra zac ura, lasitatea, rusinea, instinctele si rabdarea vicleana.
Actiunea romanului se intinde pe doua planuri: viata milionarului Bill Cosey si lupta femeilor din viata lui pentru o avere aproape terminata. Provenit dintr-o familia cu origini africane, Bill Cosey invinge piedicile unei societati americane incarcate de rasism si devine cel mai bogat om din Silk, un oras aflat la. Isi deschide un hotel devenit popular in randul cantaretilor si iubitorilor de jazz. In timp ce prosperitatea hotelului atrage clasa de mijloc a comunitatii afro-americane, viata lui Bill Cosey se parbuseste rapid sub presiunea facuta de femeile din jurul sau.
Fiecare capitol este scris din perspectiva unei femei care i-a marcat existenta milionarului. Astfel, cititorul le va cunoaste treptat pe recunoscatoarea I, pe ranchiunoasa May, pe inveninata Heed si pe razvratita Christine. Portretul milionarului mai este conturat si de amintirile unor angajati fideli: Vida si sotul acesteia, dar si de inchipuirile noii angajate, Juniora.
Vietile femeilor din preajma lui Bill sunt analizate de agera I, singurul arbitru al conflictelor iscate, precum si singura femeie fata de care el nu avea secrete.
Heed este a doua sotie a lui Bill Cosey. Ea provine dintr-o familie foarte saraca, care i-o vinde milionarului pe cand aceasta era doar o copila si se juca impreuna cu nepoata acestuia, Christine.
May, fiica unui predicador sarac, se refugiaza in mariajul cu baiatul lui Bill Cosey. Dupa moartea acestuia incearca sa intre pe sub pielea socrului pentru a-i mosteni averea.
Christine, fiica lui May, se imprieteneste cu Heed, inainte ca aceasta sa devina sotia lui Bill Cosey. Desi mama ei o dispretuieste pe Heed, prietenia dintre cele doua copile devine foarte puternica, dar se destrama dureros atunci cand Bill Cosey se casatoreste cu Heed. May o manipuleaza pe Christine si o convinge sa-si urasca cea mai buna prietena.
Mariajul dintre Bill si Heed va duce la un razboi intre mostenitoare, alimentat de invidia lui May. In mijlocul unei crize de furie, Heed incendiaza camera Christinei. Gestul sau va deveni un simbol al urii extreme care a inlocuit iubirea dintre cele doua prietene. Bill decide sa o trimita pe Christine la o scoala privata, pentru a o indeparta de noua lui sotie, iar May decide sa nu conteste acesta decizie. Atitudinea supusa a mamei ei alimenteaza frustrarea abandonului, de aceea Christine decide sa se revolte si sa fuga de acasa. Revolta va dura mai mult de doua decenii si se va sfarsi trist pentru Christine.
Revenita in orasul natal, Christine isi continua lupta impotriva lui Heed, dar lipsa banilor le obliga sa convietuiasca. Intre timp, fiecare porneste propria ancheta pentru a descoperi testamentul ascuns de Bill Cosey, despre care numai I, bucatareasa familiei, stia secretul. Elucidarea acestui secret va aminti de marea iubire a lui Bill Cosey, o vanzatoare de placeri, pe care milionarul a facut-o stapana ambarcatiunii sale.
In razboiul rece dintre Heed si Christine intervine Juniora. Ea este angajata pentru a o ingriji pe Heed, ajunsa o vaduva neputincioasa. Istoria de viata a Juniorei aminteste de revolta Christinei si de copilaria mizera a lui Heed. In casa lui Bill Cosey, transformata intr-un infern de mostenitoarele sale, Juniora gaseste niste asternuturi curate in care poate dormi mai putin incordata decat la Scoala de Corectie, dar si prima iubire, care o face sa se simta acceptata, stergand urmele apasatoare ale unei vieti marcate de umilinte.
Toni Morrison reuseste sa construiasca personaje ambivalente, cu umbre adanci si revelatii neasteptate. Exact in momentul in care personajele starnesc dispretul cititorului, autoarea deturneaza analiza psihologica spre trecutul care devine o sursa inepuizabila de motive. Dispretul se transforma in compasiune si mizeria intr-o neputincioasa inocenta, strivita de ispita lacomiei. Averea lui Bill Cosey este egalata de ranchiuna lasata mostenire de propriul egoism.
joi, 30 septembrie 2010
C.D.S. TEME PROPUSE
Componenta grupei :
Achitei Ramona
Pinzariu Madalina
Teme propuse:
1. Cum, ce , si cat mancam?
2. Preocuparile si hobby-urile adolescentilor?
3. Transportul in comun o problema pentru elevi.
Achitei Ramona
Pinzariu Madalina
Teme propuse:
1. Cum, ce , si cat mancam?
2. Preocuparile si hobby-urile adolescentilor?
3. Transportul in comun o problema pentru elevi.
joi, 23 septembrie 2010
Premiul Nobel pentru Literatura
1. Herta Müller -2009: Premiul Nobel pentru Literatură, pentru „densitatea poeziei şi sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaţilor”
2. Jean-Marie Gustave Le Clézio, sau J.M.G. Le Clézio: Ritournelle de la faim, roman, Gallimard, « Collection Blanche », Paris, 2008
3. Saul Bellow:To Jerusalem and Back (Până la Ierusalim şi înapoi-1976),
4.Gabriel García Márquez : Viva Sandino, 1982 (Trăiască Sandino);
Noticia de un secuestro, 1982 (Ştiri despre o răpire);
5. Günter Grass: Secolul meu, 1999, roman
6. Elfriede Jelinek:Pianista, roman, traducere de Nora Iuga, Iaşi, Editura Polirom, 2004
7. Vidiadhar Surajprasad Naipaul: 2001 – Half a Life
8. Naghib Mahfuz Quchtumar, roman 1988
9. Aleksandr Soljeniţîn"Pavilionul canceroşilor".
10. François Mauriac Galigaï , 1952
2. Jean-Marie Gustave Le Clézio, sau J.M.G. Le Clézio: Ritournelle de la faim, roman, Gallimard, « Collection Blanche », Paris, 2008
3. Saul Bellow:To Jerusalem and Back (Până la Ierusalim şi înapoi-1976),
4.Gabriel García Márquez : Viva Sandino, 1982 (Trăiască Sandino);
Noticia de un secuestro, 1982 (Ştiri despre o răpire);
5. Günter Grass: Secolul meu, 1999, roman
6. Elfriede Jelinek:Pianista, roman, traducere de Nora Iuga, Iaşi, Editura Polirom, 2004
7. Vidiadhar Surajprasad Naipaul: 2001 – Half a Life
8. Naghib Mahfuz Quchtumar, roman 1988
9. Aleksandr Soljeniţîn"Pavilionul canceroşilor".
10. François Mauriac Galigaï , 1952
vineri, 22 ianuarie 2010
vineri, 15 ianuarie 2010
O umila recunostinta pentru Mihai Eminescu
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/luceafarul.php
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)